Bomba din Carpați

Chiar dacă actualii noștri parteneri și aliați occidentali păstrează tăcerea despre aşa-zisa Revoluţie din 1989, lăsând neinvestigate asasinatele cărora le-au căzut victime proprii cetăţeni, supape nevăzute ale arhivelor secrete sovietice scot adevărul la suprafaţă. Ce vor să spună urmașii imperiului de la Răsărit ? Faptul că eliminarea clanului Ceaușescu nu a fost deloc întâmplătoare, ba chiar motivată de rațiuni de securitate regională. Mai pe înțelesul tuturor, în timp ce doctrina național-socialistă trâmbițată de Nicolaie Ceaușescu la Națiunile Unite (mai ales în cadrul ședințelor Consiliului de Securitate al ONU prezidate din când în când de ofițerii Direcției de Informații Externe), propovăduia dezarmarea nucleară și pacea mondială, în secret, în laboratoarele Securității se lucra intens la proiecte speciale ca bomba atomică, armele chimice sau modificarea rachetei TU 143. Astfel, Comandantul Suprem al Armatei (singurul din lagărul socialist), devenea periculos chiar și pentru aliatul sovietic, un imperiu sleit de puteri după dezastrul nuclear din 1986. La începutul anilor ’90, Mihail Gorbaciov nu își mai putea permite încă un Cernobîl.

Anul 2009 a debutat sub zodia dezvăluirilor. Ştiri surprinzătoare de la Moscova apăreau într-un moment în care relaţiile bilaterale nu erau tocmai pe roze. Presa internaţională cita site-ul Institutului pentru Strategia Naţională a Rusiei cu nişte informaţii referitoare la proiectul secret al fabricării bombei nucleare în România ca şi cum acesta ar fi fost unul dintre motivele eliminării fizice a fostului preşedinte Nicolae Ceauşescu. Unii au tratat informaţiile ca pe “o ciorbă veche, reîncălzită” şi servită opiniei publice în prag de alegeri europarlamentare şi prezidenţiale. Alţii credeau că “Bomba din Carpaţi” era livrată la pachet cu scandalul rachetelor balistice lansate de regimul de la Phenian. De fapt, ruşii hotărâseră să scoată de la naftalină niscai informaţii „secretno”, motivându-şi prezenţa pe teritoriul României şi eliminarea în grabă a dictatorului Ceauşescu. Tot în 2009, volumul “În sfârșit, adevărul…”, bazat pe mărturiile fostului general MApN Victor Atanasie Stănculescu, avea să confirme informațiile publicate de presa moscovită.

Să nu permită României să devină o putere nucleară

La 17 februarie 2011, săptămânalul rusesc „Nedeli Argument” publica un articol amplu despre operaţiunea de înlăturare de la putere a dictatorului Nicolae Ceauşescu. Roman, unul dintre ofiţerii GRU, locotenent major în Armata a II-a – Ucraina Sud în 1989 făcea dezvăluiri senzaţionale despre „operaţiunea comună CIA, KGB, GRU şi a serviciilor secrete maghiare”. Problema nu a constat în antipatia personală a lui Gorbaciov faţă de Ceauşescu. În marea politică nu există loc pentru sentimente. Există doar interese. Acestea coincideau la Bush Senior şi Mihail Gorbaciov pe o singură direcţie: să nu permită României să devină o putere nucleară,” se scrie în săptămânalul rusesc. Fostul ofiţer Roman afirmă că sovieticii nu aveau nevoie de secretele legate de producerea armei nucleare, ci doreau să înlăture pericolul scurgerii informaţiilor legate de aceste tehnologii.

De exemplu, în 2003, sub supravegherea CIA şi USVR, 13,5 kg. de uraniu îmbogăţit (80%) au fost transportate şi neutralizate la uzina de concentrate chimice din Novosibirsk. Roman spune că pentru fabricarea bombei atomice a fost format un grup de fizicieni, care lucrau într-un laborator secret de pe platforma Măgurele.

Articolul „Bomba din Carpaţi”, publicat de Rossiiskaia Gazeta făcea furori abordând un subiect tabu pentru oficialii români de după 1989: programul nuclear românesc, o problemă care ar fi tensionat peste măsură relaţiile româno-sovietice. Ruşii afirmă că la mijlocul deceniului ’70 România, sprijinită de Statele Unite ar fi început să lucreze la propria armă atomică, proiectul fiind aproape de finalizare în vara anului 1989. Informaţiile sunt confirmate şi de fostul prim-adjunct al ministrului Apărării, generalul Atanasie Stănculescu. Aceiaşi publicaţie rusească cita rapoartele declasificate de SVR (Serviciul de Informaţii Externe al Federaţiei Ruse) în 1995, care dezvăluiau activităţile din platforma secretă de la Măgurele desfăşurate de un grup de fizicieni români din domeniul nuclear, cu sprijin internaţional.

“Într-adevăr, în 1985, autorităţile române îşi trasaseră ca sarcină studierea posibilităţii fabricării armei atomice, specialiştii români din domeniul fizicii nucleare însuşindu-şi tehnologiile de obţinere a plutoniului din combustibil nuclear prelucrat. Informaţii referitoare la faptul că, în cadrul programului său de energie nucleară, România ar fi dispus de un proiect concret destinat fabricării, până în anul 2000, a bombei circulau încă din 1980”, se afirmă în raportul SVR.

Interesant este faptul că astfel de informaţii apar la circa două decenii de la cea mai mare diversiune creată de serviciile secrete pe teritoriul României, mai cunoscută sub denumirea de Revoluţie. Ruşii nu erau îngrijoraţi degeaba. La scurt timp după nupurile şi supurile date pe bandă rulantă în dosarele Pleşiţă şi Iliescu, “Asociaţia 21 Decembrie 1989” primeşte zeci de mii de file “declasificate” despre evenimentele revoluţiei, unele rapoarte ale Armatei făcând referire directă la intervenţia trupelor străine.

Proiectul “Măgura”

Acesta era numele codificat al bombei atomice româneşti. Cei care au lucrat “la protecţie” în domeniu spun că cercetările în domeniu au fost derulate sub directa îndrumare a Ministerului Apărării Naţionale. Documentele erau clasificate cu trei zerouri (strict secret de importanţă deosebită), iar responsabil direct pentru rezultatele programului a fost desemnat fostul general Mihai Chiţac, închis o vreme la Rahova pentru participarea la represaliile din 1989. Purtat prin toate spitalele militare, în cele din urmă, Chiţac a luat secretele “Epocii de Aur”, cu el în mormânt. (fragmente din articolul publicat de săptămânalul rus „Nedeli Argument”)

Unii specialiști afirmă că este puţin probabil ca cercetările să se fi desfăşurat la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele sau la IRNE Piteşti, aşa cum s-a speculat în presă. Cele mai importante experimente în vederea producerii bombei atomice au avut loc la Institutul de Chimie Militară de pe Şoseaua Olteniţei, aflat la vremea aceea în subordinea comandamentului trupelor chimice. Dealtfel, instituţia „chiţacului” a rezistat cu brio integrării noastre euroatlantice.

Cât priveşte specialiştii români implicaţi în proiectul Măgura, a fost vehiculat numele senatorului Şerban Valeca, fost director al institutului de cercetări nucleare Piteşti şi reprezentant al României prin diverse alte organisme internaţionale în domeniu. Ofiţerii responsabili cu protecţia internă din cadrul armatei spun că specialistul numărul unu al proiectului a fost fizicianul Octavian Ciobanu (decedat) un apropiat al ex-preşedintelui Ion Iliescu, secondat de Ion Romeo. În cele din urmă, se pare că, în timpul parteneriatului NATO, sub presiunea organizaţiilor internaţionale de specialitate, proiectul “Măgura” a fost abandonat, multe din institutele de cercetare ale armatei fiind închise. Se ridică totuşi un semn de întrebare asupra oportunităţii reluării dezbaterilor pe marginea armei atomice româneşti. După două decenii de la revoluţia română simt oare ruşii nevoia de a-şi motiva intervenţia în eliminarea lui Ceauşescu? Dacă este aşa, atunci ar fi cazul să discutăm despre alt proiect la fel de secret, care băgase în sperieţi marile puteri. Cel al băncii ţărilor nealiniate, un fel de FMI al săracilor, pentru care se pare că dictatorul român reuşise să acumuleze în oarece conturi peste 30 miliarde de dolari, pozând la vremea aceea în liderul lumii a treia alături de prietenii săi Gaddafi sau Mugabe. Amănunte despre acest proiect deţine fostul demnitar comunist Cornel Burtică, dar şi acelaşi general Stănculescu. Pentru o imagine cât mai completă a proiectelor militare ar trebui să-l întrebăm pe generalul de brigadă în rezervă Ioan Belea, actual Deputy Managing Director la Banca Internaţională de Investiţii din Moscova (fosta bancă a CAER). Belea este cel mai în măsură să lămurească lucrurile. În vremurile bune a servit patria ca locţiitor al comandantului Serviciului I din cadrul Direcţiei a IV-a Contrainformaţii Militare. A văzut, a auzit şi ştie multe.

 

 

 

 

General de brigadă Ioan Belea de la Direcţia a IV-a Contrainformaţii a Securităţii, specialist la Banca Internaţională de Investiţii de la Moscova, fosta bancă a CAER.

Secretele generalilor de la Jilava

Secretizarea abuzivă şi criminală practicată de autorităţile române în dosarele Revoluţiei, a avut darul de a-i ascunde timp de 25 de ani, pe principalii responsabili ai masacrului din decembrie 1989. Nu este prea clar ce căutau trupele speciale sovietice în România, nici dacă au existat terorişti străini, dar ne-am ales cu ţapii ispăşitori, octogenarii Victor Atanasie Stănculescu şi Mihai Chiţac. Generalii condamnaţi şi încarceraţi la Jilava au fost sacrificaţi pentru imaginea Justiţiei române în străinătate, dar şi pentru a spăla obrazul  Armatei, care nu avea ce căuta în stradă la revoluţie. Plin de afecţiuni medicale, doldora de secrete şi confruntat cu realităţile închisorii, Stănculescu a început să vorbească despre proiectele clasificate la categoria secret de stat de regimul comunist. Este vorba despre arme de distrugere în masă, rachete cu rază medie de acţiune purtătoare de focoase nucleare, iperită sau bruceloză. Mihai Chiţac, unul dintre cei mai importanţi responsabili militari în aceste proiecte, nu a scos niciun cuvânt până acum.

Surprinzător, deşi iniţial le-a dat cu tifla jurnaliştilor prea curioşi, generalul Stănculescu s-a hotărât să dea frâu liber amintirilor. A început cu interviuri televizate din Spitalul Penitenciar Jilava, referitoare la traficul şi contrabanda cu armament desfăşurate de statul român în perioada comunistă. În calitate de şef al Departamentului de Înzestrare al Armatei, fostul general era la curent cu multe operaţiuni derulate de Securitate şi de Armată în “lumea a treia”. Sute de milioane de dolari din comerţul cu armament pe spaţiul arab intrau în anii ’80 în conturile faimoasei firme ICE Dunărea. Recent, Stănculescu a scris o carte – “În sfârşit adevărul…”, dezvăluind câte ceva din culisele altor operaţiuni clasificate Secret de Stat.

“Discutam mai mult problemele armei chimice. La el era problema staţiei-pilot în una, două uzine mari pentru fabricarea iperitei şi pe care o experimentasem în teren. Aceasta a fost prima dintre cele trei componente ale armelor chimice. Apoi a fost arma bacteriologică, când a venit generalul Popescu din India cu probele de viruşi în eprubete, sticluţe în buzunarul interior de la haină.”, povesteşte Stănculescu. Dacă mai adăugăm micile indiscreţii ale generalului despre programul pentru bomba atomică, derulat la Turnu Severin, Măgurele şi Piteşti, sub umbrela instalaţiilor de la Cernavodă, ne putem face o idee despre secretele închise la Spitalul Penitenciar Jilava.

Generalul Victor Stănculescu este, poate, cea mai autorizată persoană în problema ambiţiilor nucleare, chimice şi bacteriologice ale lui Nicolae Ceauşescu. Dar nu este singurul fost înalt demnitar comunist care a vorbit despre aceste proiecte. În presa centrală au apărut informaţii atribuite fostului director adjunct al Departamentului de Informaţii Externe, generalul Ion Mihai Pacepa. Mărturiile acestuia confirmă (cu lux de amănunte), datele oferite de revistele ruseşti şi de Stănculescu, despre finanţarea proiectelor de cercetare şi producţie în România a armelor nucleare şi bacteriologice de la mijlocul anilor ’70. Fostul general DIE povesteşte că: „Ceauşescu vroia cu disperare să aibă o bombă atomică cât de mică” pentru a şantaja marile puteri. Proiectul secret ar fi purtat numele de cod „Dunărea II” şi ar fi beneficiat de finanţare libiană. Pacepa spune că, la acea dată, Ministerul Minelor încerca să creeze în localitatea Băiţa o rezervă de uraniu, iar DIE lucra intens la proiectul unei staţii pilot pentru îmbogăţirea uraniului prin centrifugare. De unde ştia Pacepa de proiectele speciale? Un indiciu important îl oferă rapoartele generalilor apropiaţi şi ale subordonaţilor generalului trădător, înaintate imediat după fuga acestuia. Dovezi că Ion Mihai Pacepa deţinea importante informaţii despre o parte din proiectele SSID ale epocii comuniste, cum ar fi Stele – diamante sintetice, Programul nuclear – centralele nucleare de la Cernavodă şi bomba atomică sau Uzina G – staţia pilot de apă grea de la Râmnicu Vâlcea. Iată un fragment din raportul generalului Teodor Sârb, şef al Diviziei UM 0920/SD ( ulterior, Brigada Specială Tehnico-Ştiinţifică).

“Din 1975, relaţiile de serviciu cu Pacepa Ion au cunoscut o reducere, lucrând direct cu şeful departamentului, aceasta nu însemna însă că sus-numitul nu a mai avut acces la problemele unităţii. Au rămas acţiuni cum ar fi: “Stele”, “Programul nuclear”, “Fabrica de tras geam pe baie de metal topit”, “Uzina G” etc. în care Pacepa Ion a avut acces şi a fost împuternicit să exercite control şi îndrumare”.

 Raport

Gl.-mr. Sârb Teodor Nr. C/187 din 24.08.1978

Nr. 1/14.08.78

Spre deosebire de colegul său de suferinţă, Mihai Chiţac a fost mult mai tăcut. Ce se ascunde sub tăcerea lui? Informaţii despre centrele de cercetare, pilot şi producţie pentru armele pomenite mai sus, subordonate Ministerului Apărării Naţionale. Centrele de cercetare speciale intrau în responsabilitatea generalului Nicolae Eftimescu, la vremea aceea adjunct al şefului Marelui Stat Major şi a generalului Vasile Ionel (amândoi suspectaţi de Direcţia a IV-a Contrainformaţii Militare de legături cu Moscova). La vremea aceea Eftimescu conducea Secţia Operaţiuni Speciale din cadrul MApN. Proiectul nuclear, supervizat de generalul Mihai Chiţac, şeful Comandamentului Trupelor Chimice şi-a schimbat numele de cod după fuga generalului Pacepa. În anii ‘80 a fost redenumit “Măgura” şi era clasificat la nivel de Secret de Stat.